marți, 5 iulie 2016

Monarhie, Pa!

Monarhie, Pa!

            Suntem în 2016, nu în 1866.
            Nu de aceeaşi părere este şi Guvernul Cioloş şi unii dintre actualii parlamentari care vin să ne propună o restauraţie a monarhiei. Să le ducă cineva un calendar!
            Acum 150 de ani se instaura o dinastie în România, în urma abdicării forţate a lui Alexandru Ioan Cuza. Politicul autohton de la acea vreme, prin Monstruoasa Coaliţie a facilitat trecerea la o monarhie constituţională. De o coaliţie transpartinică avem parte şi acum, mai exact de la sfârşitul lui decembrie 1989.
            Contextul politic şi social din secolul XIX a dus la prăbuşirea mai multor imperii europene şi coagularea unor noi centre de putere. Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman au fost cele mai prejudiciate, în timp ce se afirma puterea rusă, germană şi franceză. Imperiul Britanic a trecut cu brio această perioadă frământată a istoriei, arătând un alt fel de politică.
            Dar pentru multe popoare care au făcut parte din fostele imperii, lucrurile stăteau un pic diferit. Li s-au impus tot felul de situaţii de compromis, li s-au trasat noi graniţe, li s-au impus conduceri noi. De unde alţi conducători? Bineînţeles, din fostele case nobiliare europene, astfel că la vârf mulţi dintre conducătorii vremii erau rude între ei, un fel de nepotism european. Acest nepotism s-a perpetuat de-a lungul anilor în noile state formate, indiferent de orânduirea socială ulterioară.
            Revoltele populare europene din perioada lui 1848 au marcat începutul acestei schimbări. S-au încercat mai multe formule de implementare a noii orânduiri, dar au fost şi mişcări de opoziţie din partea perdanţilor. Astfel că s-a ajuns la o nouă trasare a graniţelor după Primul Război Mondial. N-a fost suficient, astfel că s-a ajuns la cel de-al Doilea Război Mondial. Şi la Războiul Rece, în care s-a făcut o polarizare a civilizaţiei în comunişti şi capitalişti. În tot acest timp, unele monarhii s-au menţinut, altele s-au stins, dar au apărut şi altele noi. Cineva “trebuie să păstorească mulţimile” a fost o scuză invocată de fiecare dată.
            Democraţia este un sistem politic propovăduit mulţimilor în multe state, cu particularităţile sale geografice. De fapt, în spatele acestui paravan se ascund corporaţii şi foste sau actuale monarhii, în care singurul Dumnezeu e banul şi puterea. Astfel că Dumnezeu a ajuns tot mai mic, fiind subiect de mişto între state şi religii. În situaţie de conflict e invocat precum copiii de pe stradă, când în lipsa unui argument îşi ameninţă colegul de joacă cu represalii din partea fratelui mai mare sau a tatălui. În căutarea banului îl demonetizăm pe Dumnezeu. În lipsa “iubirii aproapelui”, îl chemăm să ne facă dreptate. Şi cum este solicitat de multă lume, ni se spune că îşi trimite reprezentantul, adică pe monarh.
            În perioada antică şi în cea medievală, monarhul era Trimisul lui Dumnezeu pe pământ. Între timp, am aflat că Pământul se învârte în jurul Soarelui, am traversat câteva revoluţii industriale, am folosit arma atomică. Ne-am războit între noi de-a lungul mileniilor, conduşi de monarhi care propovăduiau Cuvântul lui Dumnezeu – “Iubeşte-ţi aproapele!” De fapt, am fost nişte pioni pe tabla de şah a monarhilor. Pentru perioade scurte de timp, Dumnezeu primea rolul nebunului în acest joc, pentru a justifica mişcări surprinzătoare din partea conducătorilor, invocându-se scuza – “Aşa a vrut Dumnezeu”. După care era din nou scos pe tuşă. Doar şahul are doi regi pe tablă, din care unul este în plus. Deci, cine are nevoie de monarhie? Eu, nu. Eu am nevoie de Dumnezeu.
            Recunoaşterea “juridică actuală” a Casei Regale va produce efecte viitoare. În primul rând financiare şi patrimoniale, conform legii (indemnizaţie asimilată şefului statului, uzufruct pe o perioadă de 99 de ani pentru Palatul Elisabeta, 20 de salarii pentru cei din Casa Regală).
            În al doilea rând, se va demonstra complicitatea Casei Regale cu actuala clasă politică. Acceptul tacit al Casei Regale la devalizarea ţării va fi consfiinţit prin promulgarea acestei legi. Casa Regală a cerut şi a primit mai multe domenii, politicienii şi-au luat şi ei cât au putut. Romania a fost doar o vacă de muls. Pe cine interesează că avem mai multe milioane de români peste graniţe, că s-a prăbuşit sistemul de învăţământ şi cel sanitar, că s-au vândut fabricile şi flota pe nimic, că se înstrăinează pământul naţional? Să iasă banul!
            Ce-ar fi să înlocuim Casa Regală cu nişte urmaşi de-ai lui Ştefan cel Mare? Ar sării oltenii în sus. Hmm. Atunci să căutăm nişte urmaşi de-ai lui Mihai Viteazul. Nu cred că moldovenii vor fi de acord. În ambele variante, ardelenii s-ar simţi discriminaţi. De bucureşteni nu mai zic nimic. Să risc şi să cer un rege din Africa sau Asia? Sau preferaţi un rege al manelelor? Glumeam. Nu continui enumerarea ca să nu vă dau idei.
            Balanţa între avantajele şi dezavantajele conducerii monarhice înclină în funcţie de contextul politic şi istoric sau în funcţie de preferinţele personale. Războiul de Independenţă din 1877 este un avantaj obţinut în urma unui context politic şi istoric european. Răscoala din 1907 este un dezavantaj social.  Implicarea în Primul Război Mondial a debutat cu un dezavantaj şi s-a finalizat cu un avantaj prin Marea Unire din 1918. Pactul Ribbentrop-Molotov a fost un dezavantaj teritorial. Implicarea în cel de-al Doilea Război Mondial a fost un dezavantaj pe toate planurile. Mareşalul Antonescu – nu comentez. Predarea ţării în mâinile comuniştilor a fost un dezavantaj asumat prin abdicare. Adevăruri cunoscute, dar greu de rostit.
            Cui foloseşte recunoastera juridică a Casei Regale? În condiţiile unei republici constituţionale, greu de spus. Bineînţeles, membrilor acestei Case Regale. Fostului Rege Mihai puţin, datorită vârstei înaintate. Principesa Margareta ar putea deveni regină doar în cazul unui regat. Dar asta schimbă datele problemei. Se doreşte schimbarea într-o monarhie constituţională? Se menţine această dinastie sau se schimbă cu alta? Prinţul Charles este o opţiune de luat în calcul?
            Un lucru este cert. Recunoaşterea Casei Regale de către actuala clasă politică este un defavor făcut însăşi Casei Regale. Cum să accepţi să fii recunoscut de o şleahtă de penali, condamnaţi (cu  suspendare sau cu executare) sau cu dosare pe rol? Sau acceptăm recunoaşterea Casei Regale ca pe un plagiat? Pentru clasa politică actuală ar fi un avantaj, deoarece şi-ar mai albi din păcate, mai ales pentru nostalgici.
            Recunoaşterea legislativă a Casei Regale echivalează cu hotărârea judecătorească de înfiinţare a unui SRL al cărui obiect de activitate este vânzarea de gogoşi într-un chioşc. “Pă persoană fizică.”
            Recunoaşterea Casei Regale este neconstituţională, la fel cum este şi acordarea de privilegii speciale unor conducători de la nivel local sau central (pensii speciale). Tot neconstituţională este şi strămutarea unor populaţii străine pe teritoriul naţional.
            Recunoaşterea Casei Regale va fi urmată la un anumit interval de timp de anunţul: “A murit Regele! Trăiască Regele!” Tergiversarea procesului de aprobare până după anunţul că Regele Mihai a murit va elimina posibilitatea de restaurare a monarhiei. Nu poţi fi rege fără regat. (O precizare personală şi obligatorie – îi doresc sănătate şi viaţă lungă omului fost Rege Mihai.)
            Acceptarea Casei Regale este echivalentă cu acceptarea statutului de colonie. La fel a fost şi cu integrarea în UE, când nu ni s-a spus că trebuie sa renunţăm la prerogativele tipice unui stat suveran. Pentru siguranţă, oficialii europeni doresc ratificarea CETA şi TTIP fără consultarea guvernelor naţionale, pentru a elimina opoziţii tip BREXIT. Suntem cumva colonie UE?
            Casa Regală a fost prezentă în istoria noastră pentru 81 de ani şi a ieşit din istorie de 69 de ani. Ca orice altceva, dinastiile se nasc, cresc, îmbătrânesc şi mor.
            Cine îşi doreşte monarhie? Eu, nu.

            Monarhie, PA!